Ce ne face sa stăm alături de persoana care ne jignește? De ce credem ca cei care ne-au jignit sau ne-au lovit, ne mai iubesc sau le pasa de noi? Se va schimba persoana alăturată din rău în bine, odată ce a făcut pasul sper violență?

Aceste întrebări le au în minte cei care au parte de violență, de fiecare dată când li se întâmplă ceva rău. Oare violența înseamnă doar lovire? Cum se poate ajunge de la o relație frumoasă, adică o relație violentă neobservată de celălalt partener, la o relație cu probleme de violență? Adică momentul în care partenerul victimă începe să deschidă ochii dar în același timp nu vrea să creadă că este adevărat.

Comportamentul violent se poate observa la o persoana din gesturile care le face. Sunt personaje care se controlează, dar din păcate cele mai multe dintre ele nu pot să-și țină în frâu acești cai sălbatici. Persoanele care se știu că sunt violente și reacționează violent la cele mai mici ”dureri”, iar în același timp doresc să nu-și iasă din fire, se stăpânesc prin anumite metode. Fiecare are metoda lui. Nu mă apuc acum să descriu  și să înșir metodele de auto stăpânire sau de calmare a adrenalinei.

De ce mă refer la adrenalină? Acesta este lucrul pe care cei care sunt violenți îl simt atunci când recurg la astfel de gesturi. A lovi sau a jigni o persoană, în general o persoană mai slabă decât adversarul, sau mai vulnerabilă, duce la acest sentiment de stăpânire în cazul persoanelor violente. Toate persoanele violente, își exprimă această stare față de ființele mai vulnerabile decât ele. Din această cauză observați copii care se răzbună pe jucăriile lor sau pe animalele de casă. Din acel moment trebuie să ne punem un semn de întrebare. Ce îi face pe copii să reacționeze astfel?

Înțeleg că cei care sunt violenți au parte de adrenalină în timpul acestor ”stări”, dar cei care sunt de partea cealaltă a loviturii, ce simt? În ce stare intră? Ce gândesc în acele momente? Aici nu cred că este vorba de adrenalină. Cred că vorbim despre persoane slabe. Nu cred că o persoană puternică, din toate punctele de vedere, apelează la astfel de gesturi.

Putem combate violența, deschidem ochii de la primul gest de violență. Foarte multe persoane care sunt alături de cineva violent, nu denunță cazul la poliție din cauză că le este rușine de ce face persoana de lângă ele. Nu trebuie să vedem astfel lucrurile. Nu trebuie să ne fie rușine de ce fac cei de lângă noi. De mici am fost certați de părinți, că dacă facem ceva rău, ne facem de rușine familia. Asta așa este, până la o vârstă. În ziua de astăzi nu se mai arată cu degetul spre familia celui rău. Din contră, acum foarte multă lume suferă alături ce cei suferinzi. Așa trebuie să gândim când pățim un astfel de lucru. Foarte multe femei se consideră vinovate că partenerul se comporta astfel. Multe dintre ele cred că este normal ca acesta să recurgă la acte de violență atunci când ele ”greșesc”. Sunt multe persoane care nu admit acest lucru, iar atunci când povestesc la apropriați ce s-a întâmplat, acestea vin cu o replică de genul: ”ce ai făcut de l-ai supărat”.

După părerea mea, nu există motiv ca cineva să recurgă la un astfel de gest, orice ar face partenerul.

Relația cu o persoană violentă trebuie ruptă din primele momente de când observăm un astfel de comportament. Nu trebuie să ne gândim că dacă continuăm relația, această persoană se va schimba în comportament.

Am aproape opt ani de când sunt căsătorit, pentru persoanele de peste patruzeci de ani acest lucru nu este mul, dar având în vedere ce se întâmplă în ziua de astăzi cu tinerii căsătoriți, opt ani sunt o viață. În toată această perioadă am avut și urcușuri și coborâșuri și am învățat alături de parteneră că respectul nu dispare. La noi nu a dispărut nici dragostea, iar pe zi ce trece ne înțelegem tot mai bine.

Acest lucru le spun și celor care citesc acest articol, cât timp există respect există și comunicare, iar când aceste două lucruri se unesc, nu are cum să se ajungă la un astfel de comportament. Să nu credeți că dacă numi unul comunică, asta înseamnă comunicare. Nu acest lucru este catalogat ca fiind monolog, iar într-o relație, monologul nu trebuie să fie activ. Singurul monolog pe care îl facem, este atunci când copii sunt în fașă, iar noi vrem să facem o conversație cu ei. Dar și atunci se poate ca, comunicarea, să ne reușească.

Eu spun NU violenței și susțin, dacă este nevoie, victimele acesteia.

Anunțuri